România, un pacient bolnav de frica sovietizării Uniunii Europene?

Culmea represiunii comuniste a reprezentat-o luarea copiilor de la părinții lor pentru a-i feri de funesta educație religioasă, facilitată de articolul 59 intitulat ”Privarea de drepturile părintești” din Codul căsătoriei și al familiei din legislația Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste: ”Părinții, sau unul dintre ei, pot fi privați de drepturile părintești dacă se stabilește că nu-și îndeplinesc obligațiile privitoare la educarea copiilor sau că abuzează de drepturile părintești, își tratează copiii cu cruzime, exercită asupra lor o influență vătămătoare prin conduita lor morală sau antisocială și dacă sunt alcoolici înveterați sau narcomani. Privarea de drepturile părintești are loc numai pe cale juridică. Procesele de privare de drepturi părintești se intenetează pe baza declarației organizațiilor sociale sau de Stat, declarației unuia dintre părinți sau a tutorelui copilului ca și pe baza plângerii făcute de procuror. Problemele privitoare la privarea de drepturile părintești sun examinate în prezența procurorului”. 

Despre abuzurile făcute în numele acestei legi s-a documentat intens scriitorul și jurnalistul Sergiu Grosu (1920 - 2009), după cum reiese din cartea publicată de el sub titlul ”Copiii Gulagului” (Editura Univers, 2000). Astfel de legi, credem noi, reprezintă simptomele unei societăți decadente, așa cum a fost cea pe care s-a clădit fostul URSS. 

Privite din perspectiva propusă în lead-ul acestui articol, dezbaterile publice de genul ”cazul Cameliei Jalaskoski (Smicală)”, ”cazul Sorina, fetița de 8 ani luată cu mascații de la foștii asistenți maternali care au crescut-o, după ce a fost adoptată de un cuplu de români din SUA” sau ”cazul copiilor din Italia spălați pe creier, supuși șocurilor electrice și abuzurilor pentru a fi dați spre adopție în care a fost implicat inclusiv un primar din Reggio Emilia” reflectă de fapt temerea cel puțin a unei bune părți din societatea europeană contemporană că s-ar putea repeta greșelile trecutului care au condus la falimentul regimului sovietic!  

În acest context, România poate fi privită ca unul din pacienții bolnavi de frica dimensiunilor criminale la care poate să ajungă un regim așa cum a fost cel sovietic, iar acest sentiment este cu mult mai oribil decît teama de moarte! Desigur, vina pentru această boală trebuie împărțită între pacientul care nu și-a impus la timp un program de iginenizare morală și spirituală (”Muzeul Crimelor Comunismului în România” sugerat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), fiind un asemenea demers salvator!) și cei care întrețin cu cinism această psihoză, probabil considerând că în felul acesta este mult mai ușor să stăpânești o masă cât mai largă de oameni.

Unde se greșește? Nu este ok să te încrunți când simți că educația religioasă a copiilor tăi este amenințată de ideologii obsedate parcă de problemele sexuale (de parcă nu mai sunt și alte probleme pe lumea aceasta!), dar e ok să susții „căsătoria” între persoane de același sex! Dacă la mijoc este vorba de vreo industrie axată pe sex pe care să își bazeze profitul stăpânitorii lumii acesteia, nu pot să-mi doresc decât ca aceasta să dea în curând faliment, așa cum s-a petrecut cândva cu industria sovietică, obișnuită cu raportarea de planuri false doar spre a-și satisface conducătorii.